E greu să ne mândrim cu lucrări de infrastructură în România, iar sportul nu face notă discordantă.

Cu toate acestea, din când în când, mai răsar stadioane de fotbal, cu întârzieri, cu probleme de tot felul, dar cumva dacă sunt inaugurate și vag funcționale, lucrurile din urmă rămân doar obiectul unor articole de presă scrise cu titluri de clickbait. E amară pâinea în presa sportivă, ce să-i faci…

Am putea porni discuția de la cum fotbalul a acaparat aproape orice subvenții publice orientate spre dezvoltarea sportului și cum există multe alte sporturi care așteaptă la rând, dar ne-am arunca într-o zonă fără scăpare. Nici cu fotbalul nu e simplu fenomenul, rămânem aici.

Construirea unui nou stadion este aproape un fapt social total, cum ar spune pasionații funcționalismului din sociologie, deoarece toate componentele comunității în care arena sportivă apare sunt implicate în acest proces. Stadionul readuce în prim-plan discuții despre economia comunității, migrația, coeziunea socială, modurile de petrecere a timpului liber, implicarea civică a cetățenilor sau narațiunile fundamentale ale grupului.

Toate aceste sfere discursive, deși intens valorificate la nivelul grupurilor mici, parcă nu străpung agenda publică mare până nu e vorba de niște mingi care se vor îndrepta spre niște ațe, iar pâlcuri de oameni își vor petrece 2 ore odată la două săptămâni în jurul noului colos de metal.

Cu toată religiozitatea pe care o presupune mersul la stadion și câte sacrificii s-ar face pe altarul echipei, considerată cea mai de preț reprezentantă a comunității, investiția în infrastructura sportivă e păguboasă economic. Numeroase colecții de studii arată că alocarea de fonduri pentru arene sportive nu aduce dezvoltare economică la nivel local și doar reprezintă o formă de întrajutorare a unor coloși economici deja foarte puternici.

Tot studiile ne mai prezintă un paradox amuzant: în justificările politicienilor legate de oportunitatea deciziei de construire a unui complex sportiv, de multe ori primează argumentele care țin de sfera economică, în timp ce elitele din zona privată vorbesc despre mândrie locală, coeziune socială și civism. Această inversiune de arii de presupusă expertiză ne dau totuși speranță…bancurile cu politicieni cu siguranță nu vor dispărea.

Iar acum să revenim în sfera concretă. Săptămâna aceasta un nou stadion va fi inaugurat; este vorba de superstadionul din Târgu-Jiu, dacă îmi permiteți împrumutul din presa mainstream. Echipa locală, Pandurii Târgu-Jiu va întâlni Universitatea Cluj, într-un derby al suferinței, din eșalonul secund, ambele aflându-se pe locuri retrogradabile. Afișul nu arată rău, asta dacă ne raportăm la un trecut glorios al acestor cluburi de tradiție în fotbalul românesc, dar devine deplorabil dacă ne gândim la perspective de viitor. Însă aceste aspecte sunt deja norma fotbalui românesc, un domeniu în care dacă un club mai există și mai aduce oameni la stadion e deja un giuvaier al fenomenului.

Arena are peste 12.000 de locuri, iar dacă populația ar fi la nivelul ultimului recensământ din 2011 (lucru foarte greu de crezut), aproape 15% din oraș ar încăpea în stadion. Raportându-ne la asistența din prezent a echipei locale, Pandurii Târgu-Jiu, media de 433 de spectatori per/meci nu prea impunea construirea unei arene noi. Dar există turism sportiv și suporteri ai stadionului deci, cu siguranță, arena va atrage cel puțin la început, mii de curioși.

Pășind în sfera simbolică pentru târgujianul de rând, arena va însemna, probabil, că orașul nu este un alt Motru (celălalt municipiu din Gorj) precum pentru un american din Cleveland, fără investiții în noi stadioane, orașul va fi un alt Arkon (orașul rival din statul Ohio). Iar această afirmație nu trebuie percepută ca denigratoare pentru Motru sau fratele de suferință de peste ocean, Akron, ci înțeleasă în cheia lui atât ne-a mai rămas. Cu siguranță e o alocare discutabilă de resurse, mai ales într-un județ care nu se prea poate lăuda cu un nivel ridicat de trai și în mod cert erau multe lucruri care îmbunătățeau viața oamenilor mai concret, dar…e bine și atât.

E greu nu doar să fii mândru de infrastructura sportivă din România, e la fel de greu să fii mândru că aparții unei comunități, iar mingile alea care se îndreaptă spre ațe parcă mai petecesc teșătura socială. Rămâne o întrebare: măcar fotbal când mai facem?

Foto: Pandurii YouTube

Articol semnat de Redacția La Gioale