Mersul la stadion educă. O analiză a ultrașilor români de la firul ierbii

“Mersul la stadion educă”, așa mi-a spus un fanatic în timpul unui meci din Brașov. La ce se referea și cum individul ajunge să se confunde cu rolul social de ultras, acestea sunt temele pe care presa românească ar face bine să le trateze mai cu cap…mai de la firul ierbii și mai cu studii.

Există numeroase modalități de reprezentare a fenomenului fotbalistic în presa de masă, în funcție de ceea ce politica editorială stabilește că “se vinde”. Iar asta nu vine ca reproș, în fond, o publicație editorială trebuie să se autosusțină economic dacă este creată pentru profit. Bine că La Gioale nu a fost creată cu acest scop și scriem ce vrem!

Probabil, la noi cel mai bine prind știrile despre echipele din campionatul intern și Liga Campionilor. Nu avem o statistică la îndemână, doar datele despre raitingul avut de Liga I în comparație cu celelalte campionate transmise de principalele canale de știri sau competițiile continentale, Champions League și Europa League.

O altă categorie de știri care nasc numeroase reacții sunt cele legate de fanatici, acea categorie de fani extrem de analizată de către publicațiile media din lume, dar și de universul academic. Pe scurt, este vorba de grupul de indivizi care manifestă cel mai ridicat atașament față de grup, au un interes reprimat pentru aspectele fotbalistice și se definesc prin apartenența la acea comunitate. “Ultrași”, “Huligani”, “Băieții în negru”, etc.

Lăsând la o parte titlurile senzaționale, lamentările despre “violențele nemaivăzute” și dezbateri făcute de analiști în cravată care nu au trecut niciodată prin peluze, aș vrea să notez câteva observații despre manifestările ultrașilor români. Nu cu “școala ajutătoare de presă”, vorba unui matinal de radio autohton, ci cu observații de la firul ierbii și multe studii antropologice parcurse.

Fanaticii îl construiesc pe „celălalt”, folosind categoriile moderne ale masculinității și naționalismului. Ultrasul este în primul rând un “bărbat adevărat”, așa cum este definit acest rol social în cercurile conservatoare social. În această cheie ar trebui să explicăm ritualurile de umilire a adversarilor prin injurii, negarea trăsăturilor acestora specifice bărbăției, asocierea cu orientările sexuale percepute drept „anormale”, asociera cu comunitatea LGBTQIA+ sau injuriile și scandările xenofobe raportate la o altă identitate etnică (conform lui Anthony King).

Redăm doar o scurtă colecție de mesaje sau scandări care să susțină cele de mai sus:

  • „Old lady/ Gay friendly” UTA Arad – Politehnica Timișoara (20.10.2019);
  • „<Tifosi> de la Ploiești, salahori în București!” Rapid București – Petrolul Ploiești (16.10.2019);
  • “Un refugiat=un atentat/Marxismul devine acceptabil” România – Serbia (14.10.2018);
  • “Afară cu ungurii din țară” – orice meci al naționalei României

Universul simbolic al fanaticilor români este completat de recuperarea unor personalități istorice care sunt cunoscute pentru crime împotriva unor categorii etnice, cum este mareșalul Antonescu, cel care a ucis și deportat mii de evrei și romi sau alte figuri care s-au remarcat prin extremism politic, dorință de “curățare a poporului român” de elementele considerate non-române.

Componenta atitudinală este coerent rezumată de unul dintre respodenți prin triada „echipa, orașul, țara”, fundamentată pe un set normativo-valoric extrem de bine construit. Atașamentul față de echipa locală demonstrează un sentiment puternic de apartenență la comunitate, echipa fiind o miniatură a orașului, mai ales prin faptul că este de multe ori înființată și susținută de una dintre fabrici sau de un grup profesional. În jurul echipei, ultrașii vor să strângă “buni cetățeni” din respectiva comunitate, lucru care se materializează prin anumite moduri de a gândi și de a face lucrurile.

De ce este politica atât de atașată mersului la stadion? Deoarece, în lumea democratică actuală, manifestările rasiste, xenofobe, antisemite sau care discriminează pe criteriul orientării sexuale nu sunt încurajate, dimpotrivă. Iar figura conservatoare a bărbatului puternic, bun “soldat” care luptă pentru “apărarea neamului” se manifestă cu greutate în spațiul public, primind o serie de reacții de reprobare. În afară de stadion…acolo se poate manifesta în voie, pentru a-și elimina această tensiune autoindusă, susținută de multe ori de un întreg aparat ideologic construit pe exagerări, știri false, lipsă de educație, senzaționalisme, stereotipuri sau propagare a unor idei “la modă” acum 100 de ani în “cercurile culturale”, pe care dezvoltarea cunoașterii le-a aruncat la gunoiul istoriei, acolo unde își au locul.

Până la urmă, avem de-a face cu o serie de bărbați neadaptați vremurilor în care trăiesc, tânjind după o reprezentare mitologică a trecutului glorios (de cele mai multe nesusținută de dovezi etnografice) care se bucură că sunt marginali. Se hrănesc din faptul că sunt neadaptați, respinși, huliți și că li se acordă foarte multă atenție.

Iar când această marginalitate se dezvoltă, ea poate fi tranzacționată spre extern, pentru ca “ceilalți” să se raporteze prin ea la grup. Exemple relevante sunt grupurile construite în jurul ideologiei de dreapta, cu accente extremiste (Lazio, Zenit Sankt Petersburg, Bejtar Jerusalem), de stânga (Livorno, Marseille, St. Pauli) sau grupurile separatiste (Barcelona, Celtic Glasgow, Athletic Club Bilbao).

Componenta centrală a acestor ultrași este că universul lor mereu este referențial. Întotdeauna se raportează la un grup de oameni pe care îi consideră “ceilalți”, fie că este vorba de “suporterii de rezultat” care nu pricep atașamentul față de club, “comuniștii”, “naziștii”, “presa” sau orice trăsătura care poate creea diferențiere la nivel social.

Cel mai mare păcat al presei de masă este că atunci când sunt mulți ultrași la stadion și cântă neîncetat e “atmosferă de derby”, când aprind torțe sunt “huligani”, când intră pe teren sau au scandări xenofobe sunt “bestii”, dar mereu vând. Inclusiv UEFA cea care nu mai permite ca în meciurile televizate să fie filmați ultrașii când aprind materiale pirotehnice, tot cu clipuri video din peluze își vând competițiile.

Pe scurt, avem nevoie de ultrași, dar, cel puțin în cazul României, ar fi mult mai util ca aceștia să se ocupe de insuflarea atașamentului față de echipă, nu de politică și extremism moral.

Articol semnat de Redacția La Gioale

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s