Tag / liga a 3-a

by lagioale

Mersul la stadion educă. O analiză a ultrașilor români de la firul ierbii

“Mersul la stadion educă”, așa mi-a spus un fanatic în timpul unui meci din Brașov. La ce se referea și cum individul ajunge să se confunde cu rolul social de ultras, acestea sunt temele pe care presa românească ar face bine să le trateze mai cu cap…mai de la firul ierbii și mai cu studii.

Există numeroase modalități de reprezentare a fenomenului fotbalistic în presa de masă, în funcție de ceea ce politica editorială stabilește că “se vinde”. Iar asta nu vine ca reproș, în fond, o publicație editorială trebuie să se autosusțină economic dacă este creată pentru profit. Bine că La Gioale nu a fost creată cu acest scop și scriem ce vrem!

Probabil, la noi cel mai bine prind știrile despre echipele din campionatul intern și Liga Campionilor. Nu avem o statistică la îndemână, doar datele despre raitingul avut de Liga I în comparație cu celelalte campionate transmise de principalele canale de știri sau competițiile continentale, Champions League și Europa League.

O altă categorie de știri care nasc numeroase reacții sunt cele legate de fanatici, acea categorie de fani extrem de analizată de către publicațiile media din lume, dar și de universul academic. Pe scurt, este vorba de grupul de indivizi care manifestă cel mai ridicat atașament față de grup, au un interes reprimat pentru aspectele fotbalistice și se definesc prin apartenența la acea comunitate. “Ultrași”, “Huligani”, “Băieții în negru”, etc.

Lăsând la o parte titlurile senzaționale, lamentările despre “violențele nemaivăzute” și dezbateri făcute de analiști în cravată care nu au trecut niciodată prin peluze, aș vrea să notez câteva observații despre manifestările ultrașilor români. Nu cu “școala ajutătoare de presă”, vorba unui matinal de radio autohton, ci cu observații de la firul ierbii și multe studii antropologice parcurse.

Fanaticii îl construiesc pe „celălalt”, folosind categoriile moderne ale masculinității și naționalismului. Ultrasul este în primul rând un “bărbat adevărat”, așa cum este definit acest rol social în cercurile conservatoare social. În această cheie ar trebui să explicăm ritualurile de umilire a adversarilor prin injurii, negarea trăsăturilor acestora specifice bărbăției, asocierea cu orientările sexuale percepute drept „anormale”, asociera cu comunitatea LGBTQIA+ sau injuriile și scandările xenofobe raportate la o altă identitate etnică (conform lui Anthony King).

Redăm doar o scurtă colecție de mesaje sau scandări care să susțină cele de mai sus:

  • „Old lady/ Gay friendly” UTA Arad – Politehnica Timișoara (20.10.2019);
  • „<Tifosi> de la Ploiești, salahori în București!” Rapid București – Petrolul Ploiești (16.10.2019);
  • “Un refugiat=un atentat/Marxismul devine acceptabil” România – Serbia (14.10.2018);
  • “Afară cu ungurii din țară” – orice meci al naționalei României

Universul simbolic al fanaticilor români este completat de recuperarea unor personalități istorice care sunt cunoscute pentru crime împotriva unor categorii etnice, cum este mareșalul Antonescu, cel care a ucis și deportat mii de evrei și romi sau alte figuri care s-au remarcat prin extremism politic, dorință de “curățare a poporului român” de elementele considerate non-române.

Componenta atitudinală este coerent rezumată de unul dintre respodenți prin triada „echipa, orașul, țara”, fundamentată pe un set normativo-valoric extrem de bine construit. Atașamentul față de echipa locală demonstrează un sentiment puternic de apartenență la comunitate, echipa fiind o miniatură a orașului, mai ales prin faptul că este de multe ori înființată și susținută de una dintre fabrici sau de un grup profesional. În jurul echipei, ultrașii vor să strângă “buni cetățeni” din respectiva comunitate, lucru care se materializează prin anumite moduri de a gândi și de a face lucrurile.

De ce este politica atât de atașată mersului la stadion? Deoarece, în lumea democratică actuală, manifestările rasiste, xenofobe, antisemite sau care discriminează pe criteriul orientării sexuale nu sunt încurajate, dimpotrivă. Iar figura conservatoare a bărbatului puternic, bun “soldat” care luptă pentru “apărarea neamului” se manifestă cu greutate în spațiul public, primind o serie de reacții de reprobare. În afară de stadion…acolo se poate manifesta în voie, pentru a-și elimina această tensiune autoindusă, susținută de multe ori de un întreg aparat ideologic construit pe exagerări, știri false, lipsă de educație, senzaționalisme, stereotipuri sau propagare a unor idei “la modă” acum 100 de ani în “cercurile culturale”, pe care dezvoltarea cunoașterii le-a aruncat la gunoiul istoriei, acolo unde își au locul.

Până la urmă, avem de-a face cu o serie de bărbați neadaptați vremurilor în care trăiesc, tânjind după o reprezentare mitologică a trecutului glorios (de cele mai multe nesusținută de dovezi etnografice) care se bucură că sunt marginali. Se hrănesc din faptul că sunt neadaptați, respinși, huliți și că li se acordă foarte multă atenție.

Iar când această marginalitate se dezvoltă, ea poate fi tranzacționată spre extern, pentru ca “ceilalți” să se raporteze prin ea la grup. Exemple relevante sunt grupurile construite în jurul ideologiei de dreapta, cu accente extremiste (Lazio, Zenit Sankt Petersburg, Bejtar Jerusalem), de stânga (Livorno, Marseille, St. Pauli) sau grupurile separatiste (Barcelona, Celtic Glasgow, Athletic Club Bilbao).

Componenta centrală a acestor ultrași este că universul lor mereu este referențial. Întotdeauna se raportează la un grup de oameni pe care îi consideră “ceilalți”, fie că este vorba de “suporterii de rezultat” care nu pricep atașamentul față de club, “comuniștii”, “naziștii”, “presa” sau orice trăsătura care poate creea diferențiere la nivel social.

Cel mai mare păcat al presei de masă este că atunci când sunt mulți ultrași la stadion și cântă neîncetat e “atmosferă de derby”, când aprind torțe sunt “huligani”, când intră pe teren sau au scandări xenofobe sunt “bestii”, dar mereu vând. Inclusiv UEFA cea care nu mai permite ca în meciurile televizate să fie filmați ultrașii când aprind materiale pirotehnice, tot cu clipuri video din peluze își vând competițiile.

Pe scurt, avem nevoie de ultrași, dar, cel puțin în cazul României, ar fi mult mai util ca aceștia să se ocupe de insuflarea atașamentului față de echipă, nu de politică și extremism moral.

Articol semnat de Redacția La Gioale

Advertisement
by lagioale

Progresul în fotbalul românesc

La Gioale: Povestește-mi puțin despre cum a apărut acest grup de suporteri de la Progresul.

Teo: Unii dintre noi veneam demult pe stadion, dar ideea de grup organizat a apărut abia în noiembrie 2003. Ne-am ales numele Fans, legându-ne de un banner care exista deja. Probabil impulsul de a face acest pas a venit din vorba „Cu FC Naţional/Progresul nu ţine nimeni” pe care o auzeam de la orice om interesat de fotbal. Ca în orice domeniu, când apari în peisaj sau când încerci să avansezi, întâmpini opoziţia multor persoane, în cazul nostru aceste persoane fiind: suporterii mai vechi, suporterii aciuaţi ocazional prin galerie care cereau bani şi chiar conducerea clubului.

LG La fel ca în multe alte cazuri, există în prezent două (sau chiar trei) echipe care folosesc numele Progresul. Cum percepi acest conflict și în ce măsură suporterii oferă identitate proiectului?

T: E trist că s-a ajuns să existe trei Progresuri, cu bălăcăreala de rigoare pe toate canalele posibile. Din păcate, aceste lucruri se întâmplă din cauza faptului că noi oamenii în general, şi românii în particular, nu ştim să-l respectăm pe cel de lângă noi, să-i recunoaştem valoarea (dacă o are), nu ştim să renunţăm la unele din vanităţile noastre de dragul binelui comunităţii din care facem parte. Problema e la nivel individual şi se răsfrânge în grupuri/comunităţi mai mari. Probabil trebuie să mai treacă nişte decenii până când să se vadă ceva evoluţie a omului de rând în sensul coeziunii sociale.

LG: Cum percepi tu nivelul de implicare a suporterilor bucureșteni în proiectul Progresul Spartac?

T: Noi nu avem tradiţia de susţinere în masă a echipei, precum cele trei mari echipe din Bucureşti. Suntem puţini de când ne ştim, dar sezonul în curs ne-a adus un plus din punct de vedere numeric. Mai avem încă multă muncă de convingere/ publicitate/ branding pentru a atrage şi alţi oameni alături de Progresul Spartac. Nivelul de implicare al celor care fac parte acum din grupul nostru de suporteri activi îl consider decent.

LG: Numeroase echipe deplâng slaba implicare a oamenilor din oraș în proiecte fotbalistice locale. Cum crezi că se explică acest fapt și în ce mod vă propuneți să atrageți suporterii de rând/ etățenii să vină alături de Progresul?

T: Cumva şi noi ne dorim să fim o echipă locală a cartierului Giurgiului/Luică/Ferentari. Pe lângă fanii noştri vechi, pe care îi avem de pe vremea când jucam în Cotroceni, ne dorim să atragem lumea din cartierul în care ne-am relocat după evacuarea din Cotroceni (2009) şi exilul pe n-şpe stadioane (2009-2016). Pentru asta ne trebuie în primul rând să jucăm meciurile acasă la noi pe stadion (nu pe alte stadioane închiriate) timp de minimum 5 ani, pentru ca locuitorii zonei să ne perceapă ca reprezentativi pentru cartier. În al doilea rând, e nevoie ca echipa să joace un fotbal plăcut spectatorilor de rând, pentru că altfel nu îi putem atrage. În al treilea rând ne trebuie promovare în cartier prin afişe, flyere, băgat lumea în seamă, ţintire pe facebook, lucruri pe care le facem deja.

LG: Consideri că este utilă branduirea clubului drept continuator al echipei de tradiție FC Național sau este necesar un rebranding fundamentat pe noul proiect?

T: Noi le-am făcut pe ambele. Am păstrat pe stemă frunza de platan şi culorile bleu-albastru, dar susţinem din capul locului să suntem o echipă nouă. Lumea progresistă, lumea fotbalistică şi lumea din România în general e supra-saturată de certuri şi conflicte, şi nu vrem să mai continuăm pe acest drum. Încă de pe prima pagină a site-ului oficial găseşti un articol în care se explică faptul că suntem altă echipă, dar suntem progresişti. Toate lucrurile care se fac la noi la club sunt făcute în linia bunului simţ, şi cine este de acord cu asta este invitat să ni se alăture. Ca fapt divers, stema clubului este desenată de noi, de suporteri, şi relaţia pe care o avem cu oamenii de decizie din club este foarte ok.

LG: Consideri utilă implicarea autorităților locale?

T: Nu. Autorităţile nu au ce căuta în campionatele profesioniste (ligile 1, 2, 3). Echipele ar trebui să aparţină 100% unuia sau mai multor privaţi. Este lipsă de fair-play ca statul să concureze cu un privat. În viziunea mea, normalitatea e când autorităţile locale se implică în sport sub forma construirii de terenuri pentru copii şi pentru locuitorii din zonă, apoi închirierea lor la preţuri modice astfel încât statul să-şi recupereze banii într-un termen de 5-10-15 ani.

LG: Este promovarea un obiectiv obligatoriu pentru viitorul apropiat?

T: Clubul nostru îşi propune promovarea în liga a 2-a în următorii 5 ani. Avem multe grupe de juniori, cred că în jur de 10. Având în vedere că obiectivul sportiv este de a creşte jucători pentru a ne alimenta singuri echipa mare, având în vedere că antrenorii ştiu să-şi facă meseria, având în vedere că avem linişte din punct de vedere financiar pentru nivelul la care ne aflăm, promovarea undeva în următorii 5 ani mi se pare doar o consecinţă firească a celor spuse anterior.

LG: Unde vezi Progresul Spartac peste 5 ani?

T: Îl văd în liga a 2-a, jucând acasă la noi pe stadionul din Intrarea Vrabiei a cărui capacitate se măreşte prin lucrări ce se desfăşoară chiar acum, jucând în compania unor nume cunoscute ale fotbalului românesc, scăpaţi fiind de răul pe care îl fac acum televiziunile prin faptul că programează meciurile haotic în zile lucrătoare. Ne dorim să jucăm în liga a 2-a acasă şi în deplasare în zilele de sâmbătă sau duminică la ore rezonabile. Cred că ăsta ar putea fi un obiectiv comun pentru toţi preşedinţii de club din România, şi pentru toţi reprezentanţii suporterilor. Partea optimistă din mine vede un protest masiv la adresa televiziunilor, şi o revenire la normalitate (meciuri puse sâmbăta sau duminica numai între orele 13-20) cât mai repede posibil, aşa cum se întâmplă deja în Germania.

 

Photo: Progresul Spartac