Month / October 2019

by lagioale

Ora exactă în fotbal se dă la Cotroceni. Inventarul politic al micului fotbal

Federația Română de Fotbal a mutat toată etapa a XII-a din Liga a III-a care trebuia să se desfășoare pe 9 noiembrie cu o zi mai repede, vineri, 8 noiembrie.  Motivul este legat de desfășurarea primului tur al alegerilor prezidențiale în acel weekend.

Cumva micul fotbal semi-profesionist strica vibe-ul alegerilor, mai ales că acest eșalon fotbalistic este dominat de un mediu rural, iar zilele premergătoare alegerilor sunt decisive în comunitățile tradiționale pentru a le stabili viitorul politic la nivelul narațiunii oficiale.

Sau poate vorba unui prieten Jandarmeria are multă treabă cu turul I al alegerilor și nu au mai vrut să se încurce și cu fotbalul. Duminică mai muncim, dar nu tot weekendul, oameni suntem…

Să fi mers federația atât de departe în planul imaginație încât să se fi temut de o desfășurare de bannere electorale pe stadioanele Ligii a III-a? Oare în Liești, Pecica, Dăești sau Colonești cine câștigă pe stadion? Care prezidențiabil insuflețează tribunele pline de țărani de ispravă, uitați aproape în permanență de discursul și strategia politică de la centru.

Un inventar al echipelor care se luptă pentru a ieși din al treilea eșalon și să intre pe tărâmul echipelor de tradiție, liga a II-a:

  • În seria I, Aerostar Bacău pare de neoprit, având 30 de puncte din tot atâtea posibile, iar echipa companiei cu același nume din inima Moldovei pare că deja simte miros de liga a II-a, probabil sperând să nu mai aibă soarta de anul trecut când, după doar un sezon, a retrogradat;
  • În seria a II-a, se preconizează un duel între Unirea Slobozia și CS Afumați, două cluburi sprijinite de autoritățile locale, deci un meci între Adrian Nicolae Mocioniu (ales în 2016 pe listele PSD, dar care a anunțat că va candida în 2020 pe listele Pro România și Gabriel Dumănica, membru PNL), dar în care ar putea să conteze și Mostiştea Ulmu, echipă finanțată de un om de afaceri din zonă;
  • În seria a III-a, pare destul de clar că Progresul Spartac și CSM Slatina vor duce o luptă foarte frumoasă până la capăt, arbitrată de Flacăra Moreni, CSU Craiova 2 sau Vedița Colonești. Iar când te pui cu ambițiile politice ale PSD Slatina, cu siguranță vor ieși scântei;
  • În seria a IV-a U Craiova 1948, echipă finanțată de Adrian Mititelu pare deja promovată, pierzând doar 2 puncte în 10 etape, iar urmăritoarele Progresul Pecica sau Flacăra Horezu se vor lupta doar pentru locul secund în serie;
  • Ultima serie este dominată de Luceafărul Oradea și Fotbal Comuna Recea, prima fiind deținută de un om de afaceri care deține și Viitorul Târgu Jiu (fostă Energeticianul), iar cea din urmă fiind sprijinită de primăria Recea, sub conducerea lui Pavel Octavian (PSD).

Liga a III-a este o scenă simbolică de afirmare a unor comunități locale uitate de agenda publică preponderent urbană a marilor partide în care, de multe ori, un rezultat fotbalistic bun (o promovare în liga a II-a) poate înclina decisiv balanța în favoarea unui candidat la primărie sau consiliul județean. Sau o etapă decisivă în Istoria proiectelor care reiau spiritul unor echipe istorice defuncte (Progresul Spartac, SR Brașov, Oțelul Galați etc.).

Desigur, fără fonduri publice, fotbalul românesc ar avea probabil 10-15 echipe și mediul extrem de tern, de multe ori, ar deveni o înmormântare, dar o decuplare treptată (cel puțin parțială) a fotbalului la nivel de seniori de la finanțele publice, în paralel cu investiții masive în fotbalul juvenil și infrastructura sportivă este mai mult decât necesară.

 

Consemnează redacția La Gioale

Advertisement
by lagioale

Mersul la stadion educă. O analiză a ultrașilor români de la firul ierbii

“Mersul la stadion educă”, așa mi-a spus un fanatic în timpul unui meci din Brașov. La ce se referea și cum individul ajunge să se confunde cu rolul social de ultras, acestea sunt temele pe care presa românească ar face bine să le trateze mai cu cap…mai de la firul ierbii și mai cu studii.

Există numeroase modalități de reprezentare a fenomenului fotbalistic în presa de masă, în funcție de ceea ce politica editorială stabilește că “se vinde”. Iar asta nu vine ca reproș, în fond, o publicație editorială trebuie să se autosusțină economic dacă este creată pentru profit. Bine că La Gioale nu a fost creată cu acest scop și scriem ce vrem!

Probabil, la noi cel mai bine prind știrile despre echipele din campionatul intern și Liga Campionilor. Nu avem o statistică la îndemână, doar datele despre raitingul avut de Liga I în comparație cu celelalte campionate transmise de principalele canale de știri sau competițiile continentale, Champions League și Europa League.

O altă categorie de știri care nasc numeroase reacții sunt cele legate de fanatici, acea categorie de fani extrem de analizată de către publicațiile media din lume, dar și de universul academic. Pe scurt, este vorba de grupul de indivizi care manifestă cel mai ridicat atașament față de grup, au un interes reprimat pentru aspectele fotbalistice și se definesc prin apartenența la acea comunitate. “Ultrași”, “Huligani”, “Băieții în negru”, etc.

Lăsând la o parte titlurile senzaționale, lamentările despre “violențele nemaivăzute” și dezbateri făcute de analiști în cravată care nu au trecut niciodată prin peluze, aș vrea să notez câteva observații despre manifestările ultrașilor români. Nu cu “școala ajutătoare de presă”, vorba unui matinal de radio autohton, ci cu observații de la firul ierbii și multe studii antropologice parcurse.

Fanaticii îl construiesc pe „celălalt”, folosind categoriile moderne ale masculinității și naționalismului. Ultrasul este în primul rând un “bărbat adevărat”, așa cum este definit acest rol social în cercurile conservatoare social. În această cheie ar trebui să explicăm ritualurile de umilire a adversarilor prin injurii, negarea trăsăturilor acestora specifice bărbăției, asocierea cu orientările sexuale percepute drept „anormale”, asociera cu comunitatea LGBTQIA+ sau injuriile și scandările xenofobe raportate la o altă identitate etnică (conform lui Anthony King).

Redăm doar o scurtă colecție de mesaje sau scandări care să susțină cele de mai sus:

  • „Old lady/ Gay friendly” UTA Arad – Politehnica Timișoara (20.10.2019);
  • „<Tifosi> de la Ploiești, salahori în București!” Rapid București – Petrolul Ploiești (16.10.2019);
  • “Un refugiat=un atentat/Marxismul devine acceptabil” România – Serbia (14.10.2018);
  • “Afară cu ungurii din țară” – orice meci al naționalei României

Universul simbolic al fanaticilor români este completat de recuperarea unor personalități istorice care sunt cunoscute pentru crime împotriva unor categorii etnice, cum este mareșalul Antonescu, cel care a ucis și deportat mii de evrei și romi sau alte figuri care s-au remarcat prin extremism politic, dorință de “curățare a poporului român” de elementele considerate non-române.

Componenta atitudinală este coerent rezumată de unul dintre respodenți prin triada „echipa, orașul, țara”, fundamentată pe un set normativo-valoric extrem de bine construit. Atașamentul față de echipa locală demonstrează un sentiment puternic de apartenență la comunitate, echipa fiind o miniatură a orașului, mai ales prin faptul că este de multe ori înființată și susținută de una dintre fabrici sau de un grup profesional. În jurul echipei, ultrașii vor să strângă “buni cetățeni” din respectiva comunitate, lucru care se materializează prin anumite moduri de a gândi și de a face lucrurile.

De ce este politica atât de atașată mersului la stadion? Deoarece, în lumea democratică actuală, manifestările rasiste, xenofobe, antisemite sau care discriminează pe criteriul orientării sexuale nu sunt încurajate, dimpotrivă. Iar figura conservatoare a bărbatului puternic, bun “soldat” care luptă pentru “apărarea neamului” se manifestă cu greutate în spațiul public, primind o serie de reacții de reprobare. În afară de stadion…acolo se poate manifesta în voie, pentru a-și elimina această tensiune autoindusă, susținută de multe ori de un întreg aparat ideologic construit pe exagerări, știri false, lipsă de educație, senzaționalisme, stereotipuri sau propagare a unor idei “la modă” acum 100 de ani în “cercurile culturale”, pe care dezvoltarea cunoașterii le-a aruncat la gunoiul istoriei, acolo unde își au locul.

Până la urmă, avem de-a face cu o serie de bărbați neadaptați vremurilor în care trăiesc, tânjind după o reprezentare mitologică a trecutului glorios (de cele mai multe nesusținută de dovezi etnografice) care se bucură că sunt marginali. Se hrănesc din faptul că sunt neadaptați, respinși, huliți și că li se acordă foarte multă atenție.

Iar când această marginalitate se dezvoltă, ea poate fi tranzacționată spre extern, pentru ca “ceilalți” să se raporteze prin ea la grup. Exemple relevante sunt grupurile construite în jurul ideologiei de dreapta, cu accente extremiste (Lazio, Zenit Sankt Petersburg, Bejtar Jerusalem), de stânga (Livorno, Marseille, St. Pauli) sau grupurile separatiste (Barcelona, Celtic Glasgow, Athletic Club Bilbao).

Componenta centrală a acestor ultrași este că universul lor mereu este referențial. Întotdeauna se raportează la un grup de oameni pe care îi consideră “ceilalți”, fie că este vorba de “suporterii de rezultat” care nu pricep atașamentul față de club, “comuniștii”, “naziștii”, “presa” sau orice trăsătura care poate creea diferențiere la nivel social.

Cel mai mare păcat al presei de masă este că atunci când sunt mulți ultrași la stadion și cântă neîncetat e “atmosferă de derby”, când aprind torțe sunt “huligani”, când intră pe teren sau au scandări xenofobe sunt “bestii”, dar mereu vând. Inclusiv UEFA cea care nu mai permite ca în meciurile televizate să fie filmați ultrașii când aprind materiale pirotehnice, tot cu clipuri video din peluze își vând competițiile.

Pe scurt, avem nevoie de ultrași, dar, cel puțin în cazul României, ar fi mult mai util ca aceștia să se ocupe de insuflarea atașamentului față de echipă, nu de politică și extremism moral.

Articol semnat de Redacția La Gioale

by lagioale

Târgu-Jiu, acest Cleveland mai mic. Demitizarea investițiilor în infrastructura sportivă

E greu să ne mândrim cu lucrări de infrastructură în România, iar sportul nu face notă discordantă.

Cu toate acestea, din când în când, mai răsar stadioane de fotbal, cu întârzieri, cu probleme de tot felul, dar cumva dacă sunt inaugurate și vag funcționale, lucrurile din urmă rămân doar obiectul unor articole de presă scrise cu titluri de clickbait. E amară pâinea în presa sportivă, ce să-i faci…

Am putea porni discuția de la cum fotbalul a acaparat aproape orice subvenții publice orientate spre dezvoltarea sportului și cum există multe alte sporturi care așteaptă la rând, dar ne-am arunca într-o zonă fără scăpare. Nici cu fotbalul nu e simplu fenomenul, rămânem aici.

Construirea unui nou stadion este aproape un fapt social total, cum ar spune pasionații funcționalismului din sociologie, deoarece toate componentele comunității în care arena sportivă apare sunt implicate în acest proces. Stadionul readuce în prim-plan discuții despre economia comunității, migrația, coeziunea socială, modurile de petrecere a timpului liber, implicarea civică a cetățenilor sau narațiunile fundamentale ale grupului.

Toate aceste sfere discursive, deși intens valorificate la nivelul grupurilor mici, parcă nu străpung agenda publică mare până nu e vorba de niște mingi care se vor îndrepta spre niște ațe, iar pâlcuri de oameni își vor petrece 2 ore odată la două săptămâni în jurul noului colos de metal.

Cu toată religiozitatea pe care o presupune mersul la stadion și câte sacrificii s-ar face pe altarul echipei, considerată cea mai de preț reprezentantă a comunității, investiția în infrastructura sportivă e păguboasă economic. Numeroase colecții de studii arată că alocarea de fonduri pentru arene sportive nu aduce dezvoltare economică la nivel local și doar reprezintă o formă de întrajutorare a unor coloși economici deja foarte puternici.

Tot studiile ne mai prezintă un paradox amuzant: în justificările politicienilor legate de oportunitatea deciziei de construire a unui complex sportiv, de multe ori primează argumentele care țin de sfera economică, în timp ce elitele din zona privată vorbesc despre mândrie locală, coeziune socială și civism. Această inversiune de arii de presupusă expertiză ne dau totuși speranță…bancurile cu politicieni cu siguranță nu vor dispărea.

Iar acum să revenim în sfera concretă. Săptămâna aceasta un nou stadion va fi inaugurat; este vorba de superstadionul din Târgu-Jiu, dacă îmi permiteți împrumutul din presa mainstream. Echipa locală, Pandurii Târgu-Jiu va întâlni Universitatea Cluj, într-un derby al suferinței, din eșalonul secund, ambele aflându-se pe locuri retrogradabile. Afișul nu arată rău, asta dacă ne raportăm la un trecut glorios al acestor cluburi de tradiție în fotbalul românesc, dar devine deplorabil dacă ne gândim la perspective de viitor. Însă aceste aspecte sunt deja norma fotbalui românesc, un domeniu în care dacă un club mai există și mai aduce oameni la stadion e deja un giuvaier al fenomenului.

Arena are peste 12.000 de locuri, iar dacă populația ar fi la nivelul ultimului recensământ din 2011 (lucru foarte greu de crezut), aproape 15% din oraș ar încăpea în stadion. Raportându-ne la asistența din prezent a echipei locale, Pandurii Târgu-Jiu, media de 433 de spectatori per/meci nu prea impunea construirea unei arene noi. Dar există turism sportiv și suporteri ai stadionului deci, cu siguranță, arena va atrage cel puțin la început, mii de curioși.

Pășind în sfera simbolică pentru târgujianul de rând, arena va însemna, probabil, că orașul nu este un alt Motru (celălalt municipiu din Gorj) precum pentru un american din Cleveland, fără investiții în noi stadioane, orașul va fi un alt Arkon (orașul rival din statul Ohio). Iar această afirmație nu trebuie percepută ca denigratoare pentru Motru sau fratele de suferință de peste ocean, Akron, ci înțeleasă în cheia lui atât ne-a mai rămas. Cu siguranță e o alocare discutabilă de resurse, mai ales într-un județ care nu se prea poate lăuda cu un nivel ridicat de trai și în mod cert erau multe lucruri care îmbunătățeau viața oamenilor mai concret, dar…e bine și atât.

E greu nu doar să fii mândru de infrastructura sportivă din România, e la fel de greu să fii mândru că aparții unei comunități, iar mingile alea care se îndreaptă spre ațe parcă mai petecesc teșătura socială. Rămâne o întrebare: măcar fotbal când mai facem?

Foto: Pandurii YouTube

Articol semnat de Redacția La Gioale